,,Nu stiu cine sau ce oare a facut asa...sa dispara fara veste tot ce ne lega! Si pleci, si plec, si eu..(...) Nu te mai am, ne-am pierdut pe undeva, sau poate crezi in cuvantul altcuiva...(...) In furtuni de ganduri uneori te alungam si apoi te cautam prin nopti si te chemam...si-au fost ades si ploi...``( Marcel Pavel - Nu te mai am)...
Atat mi-au placut versurile...si atat am ajuns a ma intreba...pana a mai avea pe cineva, ma mai am oare pe mine? Uneori am impresia ca m-am pierdut pe mine mie insami... Si oricat m-as cauta, nu ma mai gasesc. Nu imi mai gasesc zambetul sagalnic, luminita din priviri, speranta din suflet. Am ajuns la randul meu a crede cuvintele acelea, atat de dureroase...speranta ucide suflete! Eu, care contraziceam sintagma in sine, am ajuns a o crede...a o simti pe propria-mi piele! Si doare, si ma doare... Si caut, si ma caut si nu gasesc, nu ma regasesc... In spatiul imens ma ratacesc, m-am pierdut si m-ai pierdut candva... Si sa ma mai vrei inapoi, nu ai mai putea...caci nu mai sunt. Nu mai sunt cea de ieri, cea care eram... Sunt o straina chiar si pentru mine insami! Si ma lupt cu mine si niciodata nu castig... O batalie din start pierduta, numai timp irosit pe calea fara de iesire a vietii. Si de-as putea da inapoi timpul...ciudat, nimic nu as schimba... Desi doare atat, in acelasi timp amintirile frumoase, clipele ce candva ne legau...nu le-as da pentru nimic in lumea asta. Sunt ceea ce am devenit desi nu ma mai cunosc... Dar am destul timp sa ma recunosc!...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu