Nu te mai am...nu ma mai am...

,,Nu stiu cine sau ce oare a facut asa...sa dispara fara veste tot ce ne lega! Si pleci, si plec, si eu..(...) Nu te mai am, ne-am pierdut pe undeva, sau poate crezi in cuvantul altcuiva...(...) In furtuni de ganduri uneori te alungam si apoi te cautam prin nopti si te chemam...si-au fost ades si ploi...``( Marcel Pavel - Nu te mai am)...
Atat mi-au placut versurile...si atat am ajuns a ma intreba...pana a mai avea pe cineva, ma mai am oare pe mine? Uneori am impresia ca m-am pierdut pe mine mie insami... Si oricat m-as cauta, nu ma mai gasesc. Nu imi mai gasesc zambetul sagalnic, luminita din priviri, speranta din suflet. Am ajuns la randul meu a crede cuvintele acelea, atat de dureroase...speranta ucide suflete! Eu, care contraziceam sintagma in sine, am ajuns a o crede...a o simti pe propria-mi piele! Si doare, si ma doare... Si caut, si ma caut si nu gasesc, nu ma regasesc... In spatiul imens ma ratacesc, m-am pierdut si m-ai pierdut candva... Si sa ma mai vrei inapoi, nu ai mai putea...caci nu mai sunt. Nu mai sunt cea de ieri, cea care eram... Sunt o straina chiar si pentru mine insami! Si ma lupt cu mine si niciodata nu castig... O batalie din start pierduta, numai timp irosit pe calea fara de iesire a vietii. Si de-as putea da inapoi timpul...ciudat, nimic nu as schimba... Desi doare atat, in acelasi timp amintirile frumoase, clipele ce candva ne legau...nu le-as da pentru nimic in lumea asta. Sunt ceea ce am devenit desi nu ma mai cunosc... Dar am destul timp sa ma recunosc!...

Propiu-mi eu!...

Astazi m-am decis sa ii fac o vizita sufletului meu. O vizita dupa mult timp in care nu am indraznit a ii vorbi, a-l privi...Astazi...E timpul sa stau la taclale cu propriul eu!Deschid usa sufletului si ma izbeste o privire salbatica si suparata...,,E, la naiba, ce ma privesti asa? Ce nu-ti mai convine de data asta? ''....Privesc oglinda mare din fata mea, cu doi ochi straini...Nu vad nimic...Nu vreau sa aud nimic! ,,Fi-ti-ar sufletul de ras!Fata, trezeste-te! Tranteste usa si pune-i lacatul, ca nu-i a buna, viata nu-i facuta din petale de roze!'' Ma uit uimita...Imaginea din oglinda imi striga disperata si ma privea ca si cand ar fi vrut sa ma ingenuncheze acolo...Strigatul mut se face tandari, spargandu-se in mii si mii de farame, la impactul cu sticla rece a oglinzii...privesc cu un ochi critic imaginea din fata mea si-i scot limba zeflemitor... ,,Acolo sa ramai, miorlaito si afurisito!Numai belele imi aduci! Te voi lega cu lanturi si te voi inchide in cea mai adanca hruba pe care voi fi in stare s-o zamislesc in mintea mea!...Iti voi lasa doar o mica ferestruica incetosata sa nu mori de tot... Ca poate voi mai avea nevoie de tine vreodata!...Dar sa nu iti imaginezi ca am sa te las sa zburzi de nebuna in libertate!''
Vizita se incheie brusc, trag obloanele si ma indepartez de propriul eu...de propria-mi slabiciune. Nu mai vreau sa o las sa domine, sa-mi erodeze zidurile, sa sape, ca o ingrata ce e, brese in sistemul defensiv! ,,Data viitoare te voi strange de gat de vei mai indrazni sa ridici doar ochii din pamant! Baga la cap, ca nu glumesc!'' conchid ferm si trantesc usa fara a privi in urma...Nu vreau sa ma uit inapoi pentru ca stiu, daca i-as vedea privirea trista si lacrima agatata de coltul genelor, cu siguranta m-as topi toata si i-as da drumul iarasi!...Si nu imi permit sa o fac, va fi un ger cumplit si va muri de frig...Si...inca mai am nevoie de ea...undeva...candva...Poate...vreodata!...

Printre stropi de viata!...

Zambesc in timp ce o lacrima mi se scurge pe obraz. Stranie senzatie si ciudat amalgam de sentimente. Si un dor ce ma mistuie parca din interior, ca un foc ce arde mocnit. Sunt eu si totusi nu`s... Ma privesc parca de undeva din departare intrebandu-ma daca asta sunt, intrebandu-ma cum si cand m-am transformat atat, am devenit asa...E de bine, e de rau, naiba mai stie. Da`mi place cum m-a schimbat, imi place amalgamul asta de senzatii, de stari...Imi place sa-mi pun intrebari, imi place sa ma ratacesc printre ganduri. Da` nu si sa ma lamentez. Imi aprind o tigara, parca pentru a-mi tine mainile ocupate. Alegerile astea ce trebuie sa le facem adesea te indeamna la meditatie. Acum e momentul meu de meditatie... Simt ca m-am blocat intr-un loc care ma tine strans inlantuita. Si totusi am senzatia ca zbor...Incerc sa nu spun vorbe pe care nu le cred. Incerc sa nu arunc cu cuvinte goale, fara rost. Si totusi le primesc de peste tot, ma invadeaza neincetat asemenea cuvinte. Si cat le urasc, si cat ii urasc...Acum...cum sunt doar in locul in care nu vreau nimic. Nici macar sa sper. Nici sa simt. Nici sa gandesc. Nimic. E mult daca cer sa fiu lasata in pace? Si aud uneori: Femeie, mai linisteste-te, esti prea vulcanica, prea patimasa! Dar, s-ar putea oare sentimentele trai moderat? Daca da, sa le traiasca asa cine o vrea, ca pe mine chiar nu ma tenteaza! Moderat...si in scurt timp monoton. Ooo, monotonia...Amica mea de ceva timp. Si cat o detest pe tanti asta ce ma tot bate pe umar...Opreste-te, suflete!... ii strig azi din rasputeri suflului ce salasluieste-n inima mea. Dar sufletul nu m-asculta, nu m-aude, nu ma intelege, nu vrea sa stie nimic din ce-i spun. Azi stradaniile ratiunii de-a tine in frau avalansa de simtire sunt in van. Si rad si plang in acelasi timp. Imi curg lacrimi caldute pe obraji si-n acelasi timp rad si-as vrea sa strig, sa-i strig lumii ca astazi simt ca sufletul isi ia zborul desi-mi sunt adanc tintuite in pamant picioarele. Si vreau sa rad, sa cant, sa zbor si sa traiesc un vis. Si-i dau voie azi sufletului sa se avante in valtoarea trairii. Si lupt cu ratiunea si nu-i dau voie mintii sa-mi aminteasca de clipa ce va urma dupa. Caci voi primi viata. Intr-o doza infima sau intr-una nesfarsita....Viata....Printre picaturi de viata... Uff... Printre picaturi de viata am invatat ca uneori, chiar daca doare, trebuie sa te detasezi, sa te indepartezi de cei pe care i-ai putea rani. Printre stropii ce viata ti-i picura neincetat, inveti..ca a accepta greutatile te poate face suficient de puternic incat sa te poti razvrati. Accepti ca le ai, lupti sa le depasesti! Printre picaturi de viata...omul tot mereu invata... Si printre stropii vietii mele invat neincetat cate ceva. Si cat ma bucur ca pot invata, ca pot asimila. O fi greu, nu zic nu...Dar lasa ca va fi si bine...Stiu, simt..Nu sper, dar simt...

Toate trec...

``Toate trec, asa se spune dar nimic nu trece, fara sa lase urme...`` `` Imi ceri parca sa raman, dar nu mai am vreme am sa plec o vreme, o sa ma-ntorc, nu te teme!...``...
Din pacate am invatat ca, oricat ne-am minti, nimic nu e totusi vesnic! Din pacate insa, intotdeauna vor fi consecinte! Consecinte ce adesea dor...si dor al naiba de tare! Cateodata resemnarea e cea mai mare dovada de putere. Cu totii suntem puternici, dar nu toti stim sa ne folosim de puterea de care dispunem in favoarea noastra. Sa incepem si noi, ca alte creaturi sa ne lingem ranile pentru a le vindeca, nu sa le deschidem mai rau pentru a afla sursa lor. Dar...asa ne e firea, asa e firea umana! Adeseori am spus ca suntem parca masochisti...ne place sa ne facem rau singuri! Sa ne provocam rani..ce adesea nu se pot vindeca!... Eu nu uit, niciodata! Si asta...nu e o calitate! Nici macar pentru mine insami nu e o calitate! Caci adesea a-ti aminti fiecare clipa ce a fost...naste tone de suferinta!