Priveşte-te...

 Sunt clipe în care visele îmi sunt atât de intense, încât le trăiesc parcă, real, moment cu moment.... Te ating, te gust, îţi urmăresc atentă fiecare gest... Şi totul e minunat!... Stau ghemuită, rezemată de spătarul scaunului... Închid ochii şi gândurile îmi zboară departe, spre feţe necunoscute, spre caractere încă nesimţite, spre iubiri negustate... Te mângâi cu tine şi ne sprijinim în plăcere... Ochii îţi strălucesc a dragoste caldă şi pasiune nebună... Umărul tău dezgolit, buzele-mi fierbinţi plimbându-se pe el... Superb...prea frumos, să poate fi descris în cuvinte... Priveşte şi tu, alături de mine şi hai să simţim amândoi... Valuri de căldură şi emoţii... Şi încă nu îţi fac nimic! Voi avea oare vreodată timp pentru tot?... Pentru că pe tine te voi iubi doar după ce te voi descoperi tot... Şi după ce tu, alături de mine, te vei descoperi... Vom privi împreună fiecare părticică, pentru că tu să înţelegi cât de superb eşti... Abia atunci vei învăţa să te bucuri de bucuria mea... Mă simţi? Îmi eşti atât de drag... Fin, fierbinte... Tu, doar tu... Şi totuşi nimeni, doar gândul meu!...Ssh... Nu spune nimic, nu ai avea cum... Am uitat, tu nu exişti!

Gânduri!...

Dacă e ceva de care sunt ferm convinsă, e faptul că exist! Şi există şi alţii! Şi mulţi sunt poate mult mai buni decât mine. Iar asta, pe mine, poate doar să mă încânte... Mai ales că departe de mine de a fi mai ştiu eu cine... Sunt doar o fire analitică...al naiba de analitică. Şi cum spunea cineva, gândesc al naiba de mult, adesea însă disctructiv! Cred că spunea asta din cauza a ceea ce credea el că se numeşte pesimism... Dar nu e pesimism, e doar realism...Încerc în fiecare zi să învăţ câte ceva şi încerc, mai ales, să îmi controlez gândurile. Dar...atâta mai am de lucrat la capitolul ăsta... Uneori e de ajuns un cuvânt pentru a îmi reveni gânduri ce le credeam îngropate... Uneori e de ajuns un cuvânt spre a simţi spinul durerii înţepându-mă... Un cuvânt...şi toate sentimentele revin, mai puternice parcă decât erau... Şi chinuie-te femeie iar să îţi alungi gândurile... Mai greu parcă decât înainte, căci alungate odată, a doua oară nu mai vor să se dea plecate... Şi ferească-mă să simt venirea nopţii, căci atunci gândurile mă năvălesc cel mai rău... Atunci sentimentele nu se vor alungate şi încearcă să îmi arate că-s mai tari decât mine! Ia duce-ţi-vă-n păcat voi, sentimente nebune, a venit ziua, e rândul meu... Ssh, lăsa-ţi-mă în pace... Măcar până când seara se lasă iar... Abia aştept să crească ziua... Poate aşa voi, gânduri nechemate, îmi daţi pace... Sau poate reuşesc să învăţ odată pentru totdeauna să vă ferec într-un cufăr al cărui chei să le arunc...undeva departe....

Verticalitate!...

Cât aş încerca să mă abţin, zău care pot! Încep sincer să mă întreb, mai există vreun gram de verticalitate în mediile astea virtuale? La tot pasul interese, minciuni, parsivitate! Bine, nu spun că toţi sunt aşa, mai există -din fericire- şi excepţii! Dar...pe cale de dispariţie! Dacă îndrăzneşti să spui adevărul, în secunda următoare ţi le iei peste nas! Dacă îndrăzneşti să rabufnesti...eşti redus la tăcere! Dacă, dacă, dacă... Dacă nu stai în banca ta, pe scurt... Ţi s-a pus pistolul la tâmplă! Dar care-i problema, fra\'? Ştiam că-i democraţie, atâta timp cât nu aduc injurii cuiva anume, am dreptul să mă exprim... Şi să scriu ce mă taie pe mine capul! Te deranjează? Zău aşa, nu oblig pe nimeni să mă citească! Ştiu şi eu că adesea aberez dar...n-am ce face deci...aberez! Şi azi...azi aberez şi urlu cât mă ţine: Păstraţi-vă fratele meu verticalitatea! Sau vă place să staţi cocoşaţi? Nu vă zic că vă urăsc, pe ăştia cocoşaţi... Că nu urăsc pe nimeni... Şi iar mă trezesc cu vreun copilandru ”netrait” dar ”citit” sau un suflet poeto-romantic care să-mi spună că nu-i bine să urăşti, că nu-i frumos că nu-i normal că îmi încarc sufletul cu sentimente negative că trebuie să fim mai buni şi/sau mai toleranţi că etc etc etc. Rahat! Nu de alta însă nu îmi încarc sufletul deloc pentru că nu ”tin în mine” ! Şi zău aşa, hai să fim serioşi! Dacă eram toţi suflete curate rămâneau dracii fără cazane şi erau filozofii în ceată că nu mai puteau trage linii între bine şi rău. Şi mamă, că e atât de omeneşte să fi imperfect şi să greşeşti! Mă doare-n paişpe', că şi eu mă ştiu că-s al naiba de imperfectă! Dar măcar îmi ţin coloana dreaptă şi îmi asum responsabilitatea faptelor şi a vorbelor mele! E atât de greu să facă toţi la fel? Că m-am săturat de măşti ipocrite! Nu uitaţi că, indiferent ce aţi face, în spatele ecranelor ălora...rămâneţi aceeaşi oameni...inadaptaţi ai societăţii! Că doar ei îşi creează lumi false...şi le prezintă apoi pe tavă altora, că fiind reale! Maturizaţi-va odată!